Marti dimineata mergeam grabita pe strada sorbind din cafea.”Dreptul constitutional este…mda…Dreptul administrativ…da…Trebuie sa fac piata,sa imi cumpar o esarfa,sa ma intalnesc cu Ioana,sa mananc.Da,trebuie neaparat sa mananc.Ar trebui sa imi iau o carte.Hm…Eh lasa,altadata. Trebuie sa imi fac baie si neaparat trebuie sa nu uit sa ma clatesc dupa ce ma spal pe dinti.M-as juca cu pasta de dinti in seara asta,dar nu cred ca am timp…oh well,vom vedea”.Acestea erau cateva dintre gandurile mele,fiecare cu neuronul respectiv.
Am clipit de 4 ori si la picioarele mele a cazut ca secerata o femeie tocmai lovita de o masina.Masina nu a oprit,soferul nu a facut niciun gest ca i-ar pasa de soarta femeii imprastiate la picioarele mele. Nu apucasem inca sa imi raspund la toate intrebarile:cum,de ce,cine,ca ma si vad la spital,intre patru pereti albi si doua usi metalice,asteptand “deliberarea”.Un tanar asistent se apropie de mine si ma prinde usor de mana.Femeia va ramane paralizata de la mijloc in jos.Nu va mai merge niciodata.Nu va mai putea avea copii.Poate nu va mai zambi niciodata,nemaisimtind nevoia sa o faca.E posibil ca viata ei de acum incolo sa se desfasoare din simpla inertie.
Indrumata de asistent am ajuns in fatza camerei pacientei.Stateam cu mainile in buzunar si ma uitam pe geamul camerei.Abia acum m-am oprit sa o vad.I-am putut observa trasaturile fetzei,in ciuda nenumaratelor zgarieturi.O cunoasteam.O cunosteam pe femeia care cu cateva ore in urma zacea la picioarele mele.Nu ne cunosteam personal.Nu ne vazusem niciodata pana acum,dar faceam parte din viata ei asa cum si ea faceam parte din viata mea.Am iubit la un moment dat acelasi barbat.Ne-am cauzat suferinta reciproca fara sa vrem neaparat;prin simplu fapt ca eu stiam de existenta ei si ea stia de existenta mea pe pamant.L-am impartit fratzeste pe acel barbat.El ne iubea pe amandoua si amandoua stiam asta.N-am spus niciodata nimic,niciuna.Si ce era de spus?Cum era de asteptat,el a jucat ambele carti prost,ne-a pierdut pe amandoua.E greu sa traiesti in umbra altei femei.As vrea sa cred ca e greu sa iti dai seama care sta in umbra si care sta la soare,dar nu e asa.Am stiut dintotdeauna.Dar umbra se muta,in functie de fortele care o determina.
O priveam si ma gandeam cat de greu imi va fi sa plec.In minte imi rula imaginea unei cesti de cafea rasturnate de o mana neatenta.Cu grija sa nu trezesc niste amintiri uitate,am deschis usa,am patruns in locul in care nu ma asteptam sa patrund vreodata,si m-am asezat la capataiul femeii.Am invelit-o si i-am mangaiat parul asa cum avea si ea grija de el,cand eu nu eram acolo.
Ma gandeam ca nu as vrea sa se mai trezeasca niciodata.Daca s-ar trezi acum,probabil m-ar uri si asta pentru ca ar sti ca ea nu ar fi putut sa faca niciodata ceea ce am facut eu.
Nu este o poveste trista,nu este o poveste fericita.Este o poveste despre prieteni ascunsi,despre oameni care se cred dusmani,care se vad in competitie unul cu celalalt,dar care,de fapt,sunt de aceeasi parte a balustradei.
E o poveste fictiva.Nu s-a petrecut in realitate,da este o chestiune prezenta mereu in viata de zi cu zi,fie ca vedem sau nu.Este important cum tratam aceasta intamplare.Nu trebuie sa fie vorba despre un accident ca sa intinzi mana.Inimile se castiga oricum,e ceva mai presus de noi.
